1 De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos, şi să mergem spre cele desăvîrşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte, şi a credinţei în Dumnezeu,

2 învăţătura despre botezuri, despre punerea mînilor, despre învierea morţilor şi despre judecata vecinică.

3 Şi vom face lucrul acesta, dacă va voi Dumnezeu.

4 Căci cei ce au fost luminaţi odată, şi au gustat darul ceresc, şi s'au făcut părtaşi Duhului Sfînt,

5 şi au gustat Cuvîntul cel bun al lui Dumnezeu şi puterile veacului viitor-

6 şi cari totuş au căzut, este cu neputinţă să fie înoiţi iarăş, şi aduşi la pocăinţă, fiindcă ei răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi -L dau să fie batjocorit.

7 Cînd un pămînt este adăpat de ploaia care cade adesea pe el, şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru cari este lucrat, capătă binecuvîntare dela Dumnezeu.

8 Dar dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat, şi sfîrşeşte prin a i se pune foc.

9 Măcar că vorbim astfel, prea iubiţilor, totuş dela voi aşteptăm lucruri mai bune şi cari însoţesc mîntuirea.

10 Căci Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră şi dragostea, pe care aţi arătat -o pentru Numele Lui, voi, cari aţi ajutorat şi ajutoraţi pe sfinţi.

11 Dorim însă ca fiecare din voi să arate aceeaş rîvnă, ca să păstreze pînă la sfîrşit o deplină nădejde,

12 aşa încît să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele.

13 Dumnezeu, cînd a dat lui Avraam făgăduinţa, fiindcă nu putea să Se jure pe unul mai mare decît El, s'a jurat pe Sine însuş,

14 şi a zis: ,,Cu adevărat te voi binecuvînta, şi îţi voi înmulţi foarte mult sămînţa.``

15 Şi astfel, fiindcă a aşteptat cu răbdare, a dobîndit făgăduinţa.

16 Oamenii, ce -i drept, obicinuiesc să jure pe cineva mai mare; jurămîntul este o chezăşie, care pune capăt orişicărei neînţelegeri dintre ei.

17 Deaceea şi Dumnezeu, fiindcă voia să dovedească cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărîrii Lui, a venit cu un jurămînt;

18 pentruca, prin două lucruri cari nu se pot schimba, şi în cari este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică îmbărbătare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte,

19 pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului,

20 unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător, cînd a fost făcut ,,Mare Preot în veac, după rînduiala lui Melhisedec``.

1 C'est pourquoi, laissant les éléments de la parole de Christ, tendons à ce qui est parfait, sans poser de nouveau le fondement du renoncement aux oeuvres mortes, de la foi en Dieu,

2 de la doctrine des baptêmes, de l'imposition des mains, de la résurrection des morts, et du jugement éternel.

3 C'est ce que nous ferons, si Dieu le permet.

4 Car il est impossible que ceux qui ont été une fois éclairés, qui ont goûté le don céleste, qui ont eu part au Saint-Esprit,

5 qui ont goûté la bonne parole de Dieu et les puissances du siècle à venir,

6 et qui sont tombés, soient encore renouvelés et amenés à la repentance, puisqu'ils crucifient pour leur part le Fils de Dieu et l'exposent à l'ignominie.

7 Lorsqu'une terre est abreuvée par la pluie qui tombe souvent sur elle, et qu'elle produit une herbe utile à ceux pour qui elle est cultivée, elle participe à la bénédiction de Dieu;

8 mais, si elle produit des épines et des chardons, elle est réprouvée et près d'être maudite, et on finit par y mettre le feu.

9 Quoique nous parlions ainsi, bien-aimés, nous attendons, pour ce qui vous concerne, des choses meilleures et favorables au salut.

10 Car Dieu n'est pas injuste, pour oublier votre travail et l'amour que vous avez montré pour son nom, ayant rendu et rendant encore des services aux saints.

11 Nous désirons que chacun de vous montre le même zèle pour conserver jusqu'à la fin une pleine espérance,

12 en sorte que vous ne vous relâchiez point, et que vous imitiez ceux qui, par la foi et la persévérance, héritent des promesses.

13 Lorsque Dieu fit la promesse à Abraham, ne pouvant jurer par un plus grand que lui, il jura par lui-même,

14 et dit: Certainement je te bénirai et je multiplierai ta postérité.

15 Et c'est ainsi qu'Abraham, ayant persévéré, obtint l'effet de la promesse.

16 Or les hommes jurent par celui qui est plus grand qu'eux, et le serment est une garantie qui met fin à tous leurs différends.

17 C'est pourquoi Dieu, voulant montrer avec plus d'évidence aux héritiers de la promesse l'immutabilité de sa résolution, intervint par un serment,

18 afin que, par deux choses immuables, dans lesquelles il est impossible que Dieu mente, nous trouvions un puissant encouragement, nous dont le seul refuge a été de saisir l'espérance qui nous était proposée.

19 Cette espérance, nous la possédons comme une ancre de l'âme, sûre et solide; elle pénètre au delà du voile,

20 là où Jésus est entré pour nous comme précurseur, ayant été fait souverain sacrificateur pour toujours, selon l'ordre de Melchisédek.