1 The words of the Preacher, the son of David, king in Jerusalem.

2 Vanity of vanities, saith the Preacher, vanity of vanities! all is vanity.

3 What profit hath man of all his labour wherewith he laboureth under the sun?

4 {One} generation passeth away, and {another} generation cometh, but the earth standeth for ever.

5 The sun also riseth, and the sun goeth down, and hasteth to its place where it ariseth.

6 The wind goeth towards the south, and turneth about towards the north: it turneth about continually, and the wind returneth again to its circuits.

7 All the rivers run into the sea, yet the sea is not full: unto the place whither the rivers go, thither they go again.

8 All things are full of toil; none can express it. The eye is not satisfied with seeing, nor the ear filled with hearing.

9 That which hath been is that which shall be; and that which hath been done is that which will be done: and there is nothing new under the sun.

10 Is there a thing whereof it may be said, See, this is new? It hath been already in the ages which were before us.

11 There is no remembrance of former things; neither shall there be remembrance of things that are to come with those who shall live afterwards.

12 I, the Preacher, was king over Israel in Jerusalem.

13 And I applied my heart to seek and search out by wisdom concerning all that is done under the heavens: this grievous occupation hath God given to the children of men to weary themselves therewith.

14 I have seen all the works that are done under the sun, and behold, all is vanity and pursuit of the wind.

15 That which is crooked cannot be made straight; and that which is wanting cannot be numbered.

16 I communed with mine own heart, saying, Lo, I have become great and have acquired wisdom more than all they that have been before me over Jerusalem; and my heart hath seen much of wisdom and knowledge.

17 And I applied my heart to the knowledge of wisdom, and to the knowledge of madness and folly: I perceived that this also is a striving after the wind.

18 For in much wisdom is much vexation, and he that increaseth knowledge increaseth sorrow.

1 Cuvintele Eclesiastului, fiul lui David, împăratul Ierusalimului.

2 O, deşertăciune a deşertăciunilor, zice Eclesiastul, o deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune.

3 Ce folos are omul din toată truda pe care şi -o dă supt soare?

4 Un neam trece, altul vine, şi pămîntul rămîne vecinic în picioare.

5 Soarele răsare, apune şi aleargă spre locul de unde răsare din nou.

6 Vîntul suflă spre miază-zi, şi se întoarce spre miază-noapte; apoi iarăş se întoarce, şi începe din nou aceleaşi rotituri.

7 Toate rîurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple: ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăş să pornească de acolo.

8 Toate lucrurile sînt într'o necurmată frămîntare, aşa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satură privind, şi urechea nu oboseşte auzind.

9 Ce a fost, va mai fi, şi ce s'a făcut, se va mai face; nu este nimic nou supt soare.

10 Dacă este vreun lucru despre care s'ar putea spune: ,,Iată ceva nou!`` de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.

11 Nimeni nu-şi mai aduce aminte de ce a fost mai înainte; şi ce va mai fi, ce se va mai întîmpla mai pe urmă nu va lăsa nici o urmă de aducere aminte la cei ce vor trăi mai tîrziu.

12 Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim.

13 Mi-am pus inima să cercetez şi să adîncesc cu înţelepciune tot ce se întîmplă supt ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor.

14 Am văzut tot ce se face supt soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vînt!

15 Ce este strîmb, nu se poate îndrepta, şi ce lipseşte nu poate fi trecut la număr.

16 Am zis în mine însumi: ,,Iată că am sporit şi am întrecut în înţelepciune pe toţi cei ce au stăpînit înaintea mea peste Ierusalim, şi mintea mea a văzut multă înţelepciune şi ştiinţă.

17 Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea, şi să cunosc prostia şi nebunia. Dar am înţeles că şi aceasta este goană după vînt.

18 Căci unde este multă înţelepciune, este şi mult necaz, şi cine ştie multe, are şi multă durere.