1 Omul născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri.

2 Se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră.

3 Şi asupra lui ai Tu ochiul deschis! Şi pe mine mă tragi la judecată cu Tine!

4 Cum ar putea să iasă dintr'o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.

5 Dacă zilele lui sînt hotărîte, dacă i-ai numărat lunile, dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu -l va putea trece,

6 întoarce-Ţi măcar privirile dela el, şi dă -i răgaz, să aibă măcar bucuria pe care o are simbriaşul la sfîrşitul zilei.

7 Un copac, şi tot are nădejde: căci cînd este tăiat, odrăsleşte din nou, şi iar dă lăstari.

8 Cînd i -a îmbătrînit rădăcina în pămînt, cînd îi piere trunchiul în ţărînă,

9 înverzeşte iarăş de mirosul apei, şi dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.

10 Dar omul cînd moare, rămîne întins; omul, cînd îşi dă sufletul, unde mai este?

11 Cum pier apele din lacuri, şi cum seacă şi se usucă rîurile,

12 aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală; cît vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă, şi nu se mai scoală din somnul lui.

13 Ah! de m'ai ascunde în locuinţa morţilor, de m'ai acoperi pînă-Ţi va trece mînia, şi de mi-ai rîndui o vreme cînd Îţi vei aduce iarăş aminte de mine!

14 Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, pînă mi se va schimba starea în care mă găsesc.

15 Atunci m'ai chema, şi Ţi-aş răspunde, şi Ţi-ar fi dor de făptura mînilor Tale.

16 Dar astăzi îmi numeri paşii, ai ochiul asupra păcatelor mele;

17 călcările mele de lege sînt pecetluite într'un mănunchi, şi născoceşti fărădelegi în sarcina mea.

18 Cum se prăbuşeşte muntele şi piere, cum piere stînca din locul ei,

19 cum este mîncată piatra de ape, şi cum este luat pămîntul de rîu: aşa nimiceşti Tu nădejdea omului.

20 Îl urmăreşti într'una, şi se duce; Îi schimonoseşti faţa, şi apoi îi dai drumul.

21 De ajung fiii lui la cinste, el nu ştie nimic; de sînt înjosiţi, habar n'are.

22 Numai pentru el simte durere în trupul lui, numai pentru el simte întristare în sufletul lui.``

1 L'homme né de femme a la vie courte, et est rassasié de trouble.

2 Comme une fleur, il éclot, et on le coupe; il fuit comme une ombre, et ne subsiste point.

3 Et c'est sur cet être que tu ouvres les yeux, et c'est moi que tu conduis en justice avec toi!

4 Qui peut tirer la pureté de la souillure? Personne.

5 Si ses jours sont déterminés, si le nombre de ses mois est fixé par-devers toi, si tu lui as prescrit des limites qu'il ne passera pas,

6 Détourne tes regards de lui, et qu'il ait quelque repos, jusqu'à ce qu'il goûte, comme un mercenaire, la fin de sa journée.

7 Car il y a de l'espérance pour l'arbre, si on l'a coupé; il reverdit encore, et il ne cesse pas d'avoir des rejetons;

8 Si sa racine vieillit dans la terre, et si dans la poussière son tronc est mort,

9 Dès qu'il sent l'eau, il pousse de nouveau, et il produit des branches comme un jeune plant.

10 Mais quand l'homme meurt, il reste gisant; quand l'homme a expiré, où est-il?

11 Les eaux de la mer s'écoulent, le fleuve tarit et se dessèche,

12 Ainsi l'homme se couche, et il ne se relève point. Tant qu'il y aura des cieux, ils ne se réveilleront point, et on ne les fera pas sortir de leur sommeil.

13 Oh! si tu me cachais dans le Sépulcre, si tu me mettais à couvert, jusqu'à ce que ta colère fût passée! Si tu me donnais un terme, après lequel tu te souviendrais de moi

14 (Si l'homme meurt, revivra-t-il?), tout le temps de ma consigne, j'attendrais, jusqu'à ce que vînt mon remplacement!

15 Tu appellerais, et je répondrais; tu désirerais de revoir l'ouvrage de tes mains.

16 Mais, maintenant, tu comptes mes pas, et tu observes tous mes péchés.

17 Ma transgression est scellée dans le sac, et tu as ajouté à mon iniquité.

18 Mais la montagne s'éboule; le rocher est transporté hors de sa place;

19 Les eaux minent les pierres; les inondations entraînent la poussière de la terre: ainsi fais-tu périr l'espérance du mortel.

20 Tu ne cesses de l'assaillir, et il s'en va; tu changes son aspect, et tu le renvoies.

21 Que ses fils soient honorés, il n'en saura rien; qu'ils soient méprisés, il ne le verra pas.

22 C'est sur lui seul que sa chair s'afflige, et sur lui que son âme gémit.