1 Ştii tu cînd îşi fac caprele sălbatice puii? Vezi tu pe cerboaice cînd fată?

2 Numeri tu lunile în cari sînt însărcinate, şi cunoşti tu vremea cînd nasc?

3 Ele se pleacă, fată puii, şi scapă iute de durerile lor.

4 Puii lor prind vlagă şi cresc supt cerul slobod, pleacă, şi nu se mai întorc la ele.

5 Cine a lăsat slobod măgarul sălbatic, izbăvindu -l de orice legătură?

6 I-am dat ca locuinţă pustiul, şi pămîntul sărac ca locaş.

7 El rîde de zarva cetăţilor,

8 Străbate munţii ca să-şi găsească hrana, şi umblă după tot ce este verde.

9 Vrea bivolul sălbatic să fie în slujba ta? Şi stă el noaptea la ieslea ta?

10 Îl poţi lega tu cu o funie, ca să tragă o brazdă? Merge el după tine, ca să grăpeze bulgării din văi?

11 Te încrezi tu în el, pentrucă puterea lui este mare? Şi -i laşi tu grija lucrărilor tale?

12 Te laşi tu pe el, pentru căratul rodurilor tale, ca să le strîngă în aria ta?

13 Aripa struţului bate cu veselie, de-ai zice că este aripa şi penişul berzei.

14 Dar struţoaica îşi încredinţează pămîntului ouăle, şi le lasă să se încălzească în nisip.

15 Ea uită că piciorul le poate strivi, că o fiară de cîmp le poate călca în picioare.

16 Este aspră cu puii săi de parcă nici n'ar fi ai ei. Că s'a trudit de geaba, nu -i pasă nici de cum!

17 Căci Dumnezeu nu i -a dat înţelepciune, şi nu i -a făcut parte de pricepere.

18 Cînd se scoală şi porneşte, rîde de cal şi de călăreţul lui.

19 Tu dai putere calului, şi -i îmbraci gîtul cu o coamă ce fîlfăie?

20 Tu -l faci să sară ca lăcusta? Nchezatul lui puternic răspîndeşte groaza.

21 Scurmă pămîntul, şi, mîndru de puterea lui, se aruncă asupra celor înarmaţi;

22 îşi bate joc de frică, nu se teme, şi nu se dă înapoi dinaintea săbiei.

23 Zîngăneşte tolba cu săgeţi pe el, suliţa şi lancea strălucesc,

24 fierbe de aprindere, mănîncă pămîntul, n'are astîmpăr cînd răsună trîmbiţa.

25 La sunetul trîmbiţei parcă zice: ,Înainte!` De departe miroase bătălia, glasul ca de tunet ai căpeteniilor şi strigătele de luptă.

26 Oare prin priceperea ta îşi ia uliul sborul, şi îşi întinde aripile spre miazăzi?

27 Oare din porunca ta se înalţă vulturul, şi îşi aşează cuibul pe înălţimi?

28 El locuieşte în stînci, acolo îşi are locuinţa, pe vîrful zimţat al stîncilor şi pe vîrful munţilor.

29 De acolo descopere el prada, şi îşi cufundă privirile în depărtare după ea.

30 Puii lui îi beau sîngele; şi acolo unde sînt hoituri, acolo -i şi vulturul.

1 Sai tu quando le capre selvagge delle rocce figliano? Hai tu osservato quando le cerve partoriscono?

2 Conti tu i mesi della lor pregnanza e sai tu il momento in cui debbono sgravarsi?

3 S’accosciano, fanno i lor piccini, e son tosto liberate dalle loro doglie;

4 i lor piccini si fanno forti, crescono all’aperto, se ne vanno, e non tornan più alle madri.

5 Chi manda libero l’onàgro, e chi scioglie i legami all’asino salvatico,

6 al quale ho dato per dimora il deserto, e la terra salata per abitazione?

7 Egli si beffa del frastuono della città, e non ode grida di padrone.

8 Batte le montagne della sua pastura, e va in traccia d’ogni filo di verde.

9 Il bufalo vorrà egli servirti o passar la notte presso alla tua mangiatoia?

10 Legherai tu il bufalo con una corda perché faccia il solco? erpicherà egli le valli dietro a te?

11 Ti fiderai di lui perché la sua forza è grande? Lascerai a lui il tuo lavoro?

12 Conterai su lui perché ti porti a casa la raccolta e ti ammonti il grano sull’aia?

13 Lo struzzo batte allegramente l’ali; ma le penne e le piume di lui son esse pietose?

14 No, poich’egli abbandona sulla terra le proprie uova e le lascia scaldar sopra la sabbia.

15 Egli dimentica che un piede le potrà schiacciare, e che le bestie dei campi le potran calpestare.

16 Tratta duramente i suoi piccini, quasi non fosser suoi; la sua fatica sarà vana, ma ciò non lo turba,

17 ché Iddio l’ha privato di sapienza, e non gli ha impartito intelligenza.

18 Ma quando si leva e piglia lo slancio, si beffa del cavallo e di chi lo cavalca.

19 Sei tu che dài al cavallo il coraggio? che gli vesti il collo d’una fremente criniera?

20 Sei tu che lo fai saltar come la locusta? Il fiero suo nitrito incute spavento.

21 Raspa la terra nella valle ed esulta della sua forza; si slancia incontro alle armi.

22 Della paura si ride, non trema, non indietreggia davanti alla spada.

23 Gli risuona addosso il turcasso, la folgorante lancia e il dardo.

24 Con fremente furia divora la terra. Non sta più fermo quando suona la tromba.

25 Com’ode lo squillo, dice: Aha! E fiuta da lontano la battaglia, la voce tonante dei capi, e il grido di guerra.

26 E’ l’intelligenza tua che allo sparviere fa spiccare il volo e spiegar l’ali verso mezzogiorno?

27 E’ forse al tuo comando che l’aquila si leva in alto e fa il suo nido nei luoghi elevati?

28 Abita nelle rocce e vi pernotta; sta sulla punta delle rupi, sulle vette scoscese;

29 di là spia la preda, e i suoi occhi miran lontano.

30 I suoi piccini s’abbeveran di sangue, e dove son de’ corpi morti, ivi ella si trova".