1 Şi acum!... Am ajuns de rîsul celor mai tineri de cît mine, pe ai căror părinţi nu -i socoteam vrednici să -i pun printre cînii turmei mele.

2 Dar la ce mi-ar fi folosit puterea mînilor lor, cînd ei nu erau în stare să ajungă la bătrîneţă?

3 Sfrijiţi de sărăcie şi foame, fug în locuri uscate, de multă vreme părăsite şi pustii.

4 Smulg ierburile sălbatice de lîngă copăcei, şi n'au ca pîne de cît rădăcina de bucsau.

5 Sînt izgoniţi din mijlocul oamenilor, strigă lumea după ei ca după nişte hoţi.

6 Locuiesc în văi îngrozitoare, în peşterile pămîntului şi în stînci.

7 Urlă printre stufişuri, şi se adună supt mărăcini.

8 Fiinţe mîrşave şi dispreţuite, -sînt izgoniţi din ţară.

9 Şi acum, astfel de oameni mă pun în cîntecele lor, am ajuns de batjocura lor.

10 Mă urăsc, mă ocolesc, mă scuipă în faţă.

11 Nu se mai sfiesc şi mă înjosesc, nu mai au niciun frîu înaintea mea.

12 Ticăloşii aceştia se scoală la dreapta mea, şi îmi împing picioarele, şi îşi croiesc cărări împotriva mea ca să mă peardă.

13 Îmi nimicesc cărarea şi lucrează ca să mă prăpădească, ei, cărora nimeni nu le-ar veni în ajutor.

14 Ca printr'o largă spărtură străbat spre mine, se năpustesc supt pocnetul dărîmăturilor.

15 Mă apucă groaza. Slava îmi este spulberată ca de vînt, ca un nor a trecut fericirea mea.

16 Şi acum, mi se topeşte sufletul în mine, şi m'au apucat zilele suferinţei.

17 Noaptea mă pătrunde şi-mi smulge oasele, durerea care mă roade nu încetează.

18 De tăria suferinţei haina îşi pierde faţa, mi se lipeşte de trup ca o cămaşă.

19 Dumnezeu m'a aruncat în noroi, şi am ajuns ca ţărîna şi cenuşa.

20 Strig către Tine, şi nu-mi răspunzi; stau în picioare, şi nu mă vezi.

21 Eşti fără milă împotriva mea, lupţi împotriva mea cu tăria mînii Tale.

22 Mă ridici, îmi dai drumul pe vînt, şi mă nimiceşti cu suflarea furtunii.

23 Căci ştiu că mă duci la moarte, în locul unde se întîlnesc toţi cei vii.

24 Dar cel ce se prăbuşeşte nu-şi întinde mînile? Cel în nenorocire nu cere ajutor?

25 Nu plîngeam eu pe cel amărît? N'avea inima mea milă de cel lipsit?

26 Mă aşteptam la fericire, şi cînd colo, nenorocirea a venit peste mine; trăgeam nădejde de lumină, şi cînd colo, a venit întunerecul.

27 Îmi ferb măruntaiele fără încetare, m'au apucat zilele de durere.

28 Umblu înegrit, dar nu de soare. Mă scol în plină adunare, şi strig ajutor.

29 Am ajuns frate cu şacalii, tovarăş cu struţii.

30 Pielea mi se înegreşte şi cade, iar oasele îmi ard şi se usucă.

31 Arfa mea s'a prefăcut în instrument de jale, şi cavalul meu scoate sunete plîngătoare.

1 E ora servo di zimbello a dei più giovani di me, i cui padri non mi sarei degnato di mettere fra i cani del mio gregge!

2 E a che m’avrebbe servito la forza delle lor mani? Gente incapace a raggiungere l’età matura,

3 smunta dalla miseria e dalla fame, ridotta a brucare il deserto, la terra da tempo nuda e desolata,

4 strappando erba salsa presso ai cespugli, ed avendo per pane radici di ginestra.

5 Sono scacciati di mezzo agli uomini, grida lor dietro la gente come dietro al ladro,

6 abitano in burroni orrendi, nelle caverne della terra e fra le rocce;

7 ragliano fra i cespugli, si sdraiano alla rinfusa sotto i rovi;

8 gente da nulla, razza senza nome, cacciata via dal paese a bastonate.

9 E ora io sono il tema delle loro canzoni, il soggetto dei loro discorsi.

10 Mi aborrono, mi fuggono, non si trattengono dallo sputarmi in faccia.

11 Non han più ritegno, m’umiliano, rompono ogni freno in mia presenza.

12 Questa genia si leva alla mia destra, m’incalzano, e si appianano le vie contro di me per distruggermi.

13 Hanno sovvertito il mio cammino, lavorano alla mia ruina, essi che nessuno vorrebbe soccorrere!

14 S’avanzano come per un’ampia breccia, si precipitano innanzi in mezzo alle ruine.

15 Terrori mi si rovesciano addosso; l’onor mio è portato via come dal vento, è passata come una nube la mia felicità.

16 E ora l’anima mia si strugge in me, m’hanno còlto i giorni dell’afflizione.

17 La notte mi trafigge, mi stacca l’ossa, e i dolori che mi rodono non hanno posa.

18 Per la gran violenza del mio male la mia veste si sforma, mi si serra addosso come la tunica.

19 Iddio m’ha gettato nel fango, e rassomiglio alla polvere e alla cenere.

20 Io grido a te, e tu non mi rispondi; ti sto dinanzi, e tu mi stai a considerare!

21 Ti sei mutato in nemico crudele verso di me; mi perseguiti con la potenza della tua mano.

22 Mi levi per aria, mi fai portar via dal vento, e mi annienti nella tempesta.

23 Giacché, lo so, tu mi meni alla morte, alla casa di convegno di tutti i viventi.

24 Ma chi sta per perire non protende la mano? e nell’angoscia sua non grida al soccorso?

25 Non piangevo io forse per chi era nell’avversità? l’anima mia non era ella angustiata per il povero?

26 Speravo il bene, ed è venuto il male; aspettavo la luce, ed è venuta l’oscurità!

27 Le mie viscere bollono e non hanno requie, son venuti per me giorni d’afflizione.

28 Me ne vo tutto annerito, ma non dal sole; mi levo in mezzo alla raunanza, e grido aiuto;

29 son diventato fratello degli sciacalli, compagno degli struzzi.

30 La mia pelle è nera, e cade a pezzi; le mie ossa son calcinate dall’arsura.

31 La mia cetra non dà più che accenti di lutto, e la mia zampogna voce di pianto.