1 E prosseguiu Jó no seu discurso, dizendo:
2 Ah! quem me dera ser como eu fui nos meses passados, como nos dias em que Deus me guardava!
3 Quando fazia resplandecer a sua lâmpada sobre a minha cabeça e quando eu pela sua luz caminhava pelas trevas.
4 Como fui nos dias da minha mocidade, quando o segredo de Deus estava sobre a minha tenda;
5 Quando o Todo-Poderoso ainda estava comigo, e os meus filhos em redor de mim.
6 Quando lavava os meus passos na manteiga, e da rocha me corriam ribeiros de azeite;
7 Quando eu saía para a porta da cidade, e na rua fazia preparar a minha cadeira,
8 Os moços me viam, e se escondiam, e até os idosos se levantavam e se punham em pé;
9 Os príncipes continham as suas palavras, e punham a mão sobre a sua boca;
10 A voz dos nobres se calava, e a sua língua apegava-se ao seu paladar.
11 Ouvindo-me algum ouvido, me tinha por bem-aventurado; vendo-me algum olho, dava testemunho de mim;
12 Porque eu livrava o miserável, que clamava, como também o órfão que não tinha quem o socorresse.
13 A bênção do que ia perecendo vinha sobre mim, e eu fazia que rejubilasse o coração da viúva.
14 Vestia-me da justiça, e ela me servia de vestimenta; como manto e diadema era a minha justiça.
15 Eu me fazia de olhos para o cego, e de pés para o coxo.
16 Dos necessitados era pai, e as causas de que eu não tinha conhecimento inquiria com diligência.
17 E quebrava os queixos do perverso, e dos seus dentes tirava a presa.
18 E dizia: No meu ninho expirarei, e multiplicarei os meus dias como a areia.
19 A minha raiz se estendia junto às águas, e o orvalho permanecia sobre os meus ramos;
20 A minha honra se renovava em mim, e o meu arco se reforçava na minha mão.
21 Ouviam-me e esperavam, e em silêncio atendiam ao meu conselho.
22 Havendo eu falado, não replicavam, e minhas razões destilavam sobre eles;
23 Porque me esperavam, como à chuva; e abriam a sua boca, como à chuva tardia.
24 Se eu ria para eles, não o criam, e a luz do meu rosto não faziam abater;
25 Eu escolhia o seu caminho, assentava-me como chefe, e habitava como rei entre as suas tropas; como aquele que consola os que pranteiam.
1 Iov a luat din nou cuvîntul în pilde, şi a zis:
2 ,,Oh! cum nu pot să fiu ca în lunile trecute, ca în zilele cînd mă păzea Dumnezeu,
3 cînd candela Lui strălucea deasupra capului meu, şi Lumina lui mă călăuzea în întunerec!
4 Cum nu sînt ca în zilele puterii mele, cînd Dumnezeu veghea ca un prieten peste cortul meu,
5 cînd Cel Atotputernic încă era cu mine, şi cînd copiii mei stăteau în jurul meu;
6 cînd mi se scăldau paşii în smîntînă, şi stînca vărsa lîngă mine pîraie de untdelemn!
7 Dacă ieşeam să mă duc la poarta cetăţii, şi dacă îmi pregăteam un scaun în piaţă,
8 tinerii se trăgeau înapoi la apropierea mea, bătrînii se sculau şi stăteau în picioare.
9 Mai marii îşi opriau cuvîntările, şi îşi puneau mîna la gură.
10 Glasul căpeteniilor tăcea, şi li se lipea limba de cerul gurii.
11 Urechea care mă auzea, mă numea fericit, ochiul care mă vedea mă lăuda.
12 Căci scăpam pe săracul care cerea ajutor, şi pe orfanul lipsit de sprijin.
13 Binecuvîntarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie inima văduvei.
14 Mă îmbrăcam cu dreptatea şi -i slujeam de îmbrăcăminte, neprihănirea îmi era manta şi turban.
15 Orbului îi eram ochi, şi şchiopului picior.
16 Celor nenorociţi le eram tată, şi cercetam pricina celui necunoscut.
17 Rupeam falca celui nedrept, şi -i smulgeam prada din dinţi.
18 Atunci ziceam: ,În cuibul meu voi muri, zilele mele vor fi multe ca nisipul.
19 Apa va pătrunde în rădăcinile mele, roua va sta toată noaptea peste ramurile mele.
20 Slava mea va înverzi neîncetat, şi arcul îmi va întineri în mînă.`
21 Oamenii mă ascultau şi aşteptau, tăceau înaintea sfaturilor mele.
22 După cuvîntările mele, niciunul nu răspundea, şi cuvîntul meu era pentru toţi o rouă binefăcătoare.
23 Mă aşteptau ca pe ploaie, căscau gura ca după ploaia de primăvară.
24 Cînd li se muia inima, le zîmbeam. şi nu puteau izgoni seninătatea de pe fruntea mea.
25 Îmi plăcea să mă duc la ei, şi mă aşezam în fruntea lor; eram ca un împărat în mijlocul unei oştiri, ca un mîngîietor lîngă nişte întristaţi.