1 But now they that are younger than I have me in derision,
Whose fathers I disdained to set with the dogs of my flock.
2 Yea, the strength of their hands, whereto should it profit me?
Men in whom ripe age is perished.
3 They are gaunt with want and famine;
They gnaw the dry ground, in the gloom of wasteness and desolation.
4 They pluck salt-wort by the bushes;
And the roots of the broom are their food.
5 They are driven forth from the midst of men;
They cry after them as after a thief;
6 So that they dwell in frightful valleys,
In holes of the earth and of the rocks.
7 Among the bushes they bray;
Under the nettles they are gathered together.
8 They are children of fools, yea, children of base men;
They were scourged out of the land.
9 And now I am become their song,
Yea, I am a byword unto them.
10 They abhor me, they stand aloof from me,
And spare not to spit in my face.
11 For he hath loosed his cord, and afflicted me;
And they have cast off the bridle before me.
12 Upon my right hand rise the rabble;
They thrust aside my feet,
And they cast up against me their ways of destruction.
13 They mar my path,
They set forward my calamity,
Even men that have no helper.
14 As through a wide breach they come:
In the midst of the ruin they roll themselves upon me.
15 Terrors are turned upon me;
They chase mine honor as the wind;
And my welfare is passed away as a cloud.
16 And now my soul is poured out within me;
Days of affliction have taken hold upon me.
17 In the night season my bones are pierced in me,
And the pains that gnaw me take no rest.
18 By God’s great force is my garment disfigured;
It bindeth me about as the collar of my coat.
19 He hath cast me into the mire,
And I am become like dust and ashes.
20 I cry unto thee, and thou dost not answer me:
I stand up, and thou gazest at me.
21 Thou art turned to be cruel to me;
With the might of thy hand thou persecutest me.
22 Thou liftest me up to the wind, thou causest me to ride upon it;
And thou dissolvest me in the storm.
23 For I know that thou wilt bring me to death,
And to the house appointed for all living.
24 Howbeit doth not one stretch out the hand in his fall?
Or in his calamity therefore cry for help?
25 Did not I weep for him that was in trouble?
Was not my soul grieved for the needy?
26 When I looked for good, then evil came;
And when I waited for light, there came darkness.
27 My heart is troubled, and resteth not;
Days of affliction are come upon me.
28 I go mourning without the sun:
I stand up in the assembly, and cry for help.
29 I am a brother to jackals,
And a companion to ostriches.
30 My skin is black, and falleth from me,
And my bones are burned with heat.
31 Therefore is my harp turned to mourning,
And my pipe into the voice of them that weep.
1 Şi acum!... Am ajuns de rîsul celor mai tineri de cît mine, pe ai căror părinţi nu -i socoteam vrednici să -i pun printre cînii turmei mele.
2 Dar la ce mi-ar fi folosit puterea mînilor lor, cînd ei nu erau în stare să ajungă la bătrîneţă?
3 Sfrijiţi de sărăcie şi foame, fug în locuri uscate, de multă vreme părăsite şi pustii.
4 Smulg ierburile sălbatice de lîngă copăcei, şi n'au ca pîne de cît rădăcina de bucsau.
5 Sînt izgoniţi din mijlocul oamenilor, strigă lumea după ei ca după nişte hoţi.
6 Locuiesc în văi îngrozitoare, în peşterile pămîntului şi în stînci.
7 Urlă printre stufişuri, şi se adună supt mărăcini.
8 Fiinţe mîrşave şi dispreţuite, -sînt izgoniţi din ţară.
9 Şi acum, astfel de oameni mă pun în cîntecele lor, am ajuns de batjocura lor.
10 Mă urăsc, mă ocolesc, mă scuipă în faţă.
11 Nu se mai sfiesc şi mă înjosesc, nu mai au niciun frîu înaintea mea.
12 Ticăloşii aceştia se scoală la dreapta mea, şi îmi împing picioarele, şi îşi croiesc cărări împotriva mea ca să mă peardă.
13 Îmi nimicesc cărarea şi lucrează ca să mă prăpădească, ei, cărora nimeni nu le-ar veni în ajutor.
14 Ca printr'o largă spărtură străbat spre mine, se năpustesc supt pocnetul dărîmăturilor.
15 Mă apucă groaza. Slava îmi este spulberată ca de vînt, ca un nor a trecut fericirea mea.
16 Şi acum, mi se topeşte sufletul în mine, şi m'au apucat zilele suferinţei.
17 Noaptea mă pătrunde şi-mi smulge oasele, durerea care mă roade nu încetează.
18 De tăria suferinţei haina îşi pierde faţa, mi se lipeşte de trup ca o cămaşă.
19 Dumnezeu m'a aruncat în noroi, şi am ajuns ca ţărîna şi cenuşa.
20 Strig către Tine, şi nu-mi răspunzi; stau în picioare, şi nu mă vezi.
21 Eşti fără milă împotriva mea, lupţi împotriva mea cu tăria mînii Tale.
22 Mă ridici, îmi dai drumul pe vînt, şi mă nimiceşti cu suflarea furtunii.
23 Căci ştiu că mă duci la moarte, în locul unde se întîlnesc toţi cei vii.
24 Dar cel ce se prăbuşeşte nu-şi întinde mînile? Cel în nenorocire nu cere ajutor?
25 Nu plîngeam eu pe cel amărît? N'avea inima mea milă de cel lipsit?
26 Mă aşteptam la fericire, şi cînd colo, nenorocirea a venit peste mine; trăgeam nădejde de lumină, şi cînd colo, a venit întunerecul.
27 Îmi ferb măruntaiele fără încetare, m'au apucat zilele de durere.
28 Umblu înegrit, dar nu de soare. Mă scol în plină adunare, şi strig ajutor.
29 Am ajuns frate cu şacalii, tovarăş cu struţii.
30 Pielea mi se înegreşte şi cade, iar oasele îmi ard şi se usucă.
31 Arfa mea s'a prefăcut în instrument de jale, şi cavalul meu scoate sunete plîngătoare.