1 Iov a luat cuvîntul şi a zis:
2 ,,Oh! de ar fi cu putinţă să mi se cîntărească durerea, şi să mi se pună toate nenorocirile în cumpănă,
3 ar fi mai grele decît nisipul mării: de aceea îmi merg cuvintele pînă la nebunie!
4 Căci săgeţile Celui Atotputernic m'au străpuns, sufletul meu le suge otrava, şi groază Domnului bagă fiori în mine!
5 Sbiară măgarul sălbatec cînd are verdeaţă? Mugeşte boul cînd are de mîncare?
6 Poţi mînca ce -i fără gust şi fără sare? Are vreun gust albuşul unui ou?
7 Orice lucru de care aş vrea să nu m'ating, acela -i hrana mea, fie cît de greţoasă ea!
8 O, de mi s'ar asculta dorinţa, şi de mi-ar împlini Dumnezeu nădejdea!
9 De ar vrea Dumnezeu să mă zdrobească, întindă-Şi mîna şi să mă prăpădească!
10 Îmi va rămînea măcar această mîngîiere, această bucurie în durerile cu cari mă copleşeşte: că niciodată n'am călcat poruncile Celui Sfînt.
11 La ce să mai nădăjduiesc cînd nu mai pot? La ce să mai aştept, cînd sfîrşitul se ştie?
12 Tăria mea oare este o tărie de piatră? Trupul meu e de aramă?
13 Nu sînt eu lipsit de ajutor, şi n'a fugit mîntuirea de mine?
14 Cel ce sufere are drept la mila prietenului, chiar dacă părăseşte frica de Cel Atot puternic.
15 Fraţii mei s'au arătat înşelători ca un pîrîu, ca albia pîraielor cari trec.
16 Un sloi le turbură cursul, zăpada se îngrămădeşte pe ele;
17 vine arşiţa vremii şi seacă, vine căldura soarelui, şi li se usucă albia.
18 Cete de călători se abat din drumul lor, se cufundă în pustie, şi pier.
19 Cetele celor din Tema se uită ţintă la ele, călătorii din Seba sînt plini de nădejde cînd le văd.
20 Dar rămîn înşelaţi în nădejdea lor, rămîn uimiţi cînd ajung la ele.
21 Aşa sînteţi şi voi acum pentru mine. Voi îmi vedeţi necazul, şi vă îngroziţi!
22 V'am zis eu oare: ,Daţi-mi ceva, cheltuiţi din averile voastre pentru mine,
23 scăpaţi-mă din mîna vrăjmaşului, răscumpăraţi-mă din mîna celor răi?`
24 Învăţaţi-mă, şi voi tăcea; faceţi-mă să înţeleg în ce am păcătuit.
25 O cît de înduplecătoare sînt cuvintele adevărului! Dar ce dovedesc mustrările voastre?
26 Vreţi să mă mustraţi pentru tot ce am zis, şi să nu vedeţi decît vînt în cuvintele unui desnădăjduit?
27 Voi năpăstuiţi pe orfan, prigoniţi pe prietenul vostru.
28 Uitaţi-vă la mine, vă rog! Doar nu voi minţi în faţă!
29 Întoarceţi-vă, nu fiţi nedrepţi; întoarceţi-vă, şi mărturisiţi că sînt nevinovat!
30 Este vreo nelegiuire pe limba mea, şi nu deosebeşte gura mea ce este rău?
1 Job prit la parole et dit:
2 Oh! s'il était possible de peser ma douleur, Et si toutes mes calamités étaient sur la balance,
3 Elles seraient plus pesantes que le sable de la mer; Voilà pourquoi mes paroles vont jusqu'à la folie!
4 Car les flèches du Tout-Puissant m'ont percé, Et mon âme en suce le venin; Les terreurs de Dieu se rangent en bataille contre moi.
5 L'âne sauvage crie-t-il auprès de l'herbe tendre? Le boeuf mugit-il auprès de son fourrage?
6 Peut-on manger ce qui est fade et sans sel? Y a-t-il de la saveur dans le blanc d'un oeuf?
7 Ce que je voudrais ne pas toucher, C'est là ma nourriture, si dégoûtante soit-elle!
8 Puisse mon voeu s'accomplir, Et Dieu veuille réaliser mon espérance!
9 Qu'il plaise à Dieu de m'écraser, Qu'il étende sa main et qu'il m'achève!
10 Il me restera du moins une consolation, Une joie dans les maux dont il m'accable: Jamais je n'ai transgressé les ordres du Saint.
11 Pourquoi espérer quand je n'ai plus de force? Pourquoi attendre quand ma fin est certaine?
12 Ma force est-elle une force de pierre? Mon corps est-il d'airain?
13 Ne suis-je pas sans ressource, Et le salut n'est-il pas loin de moi?
14 Celui qui souffre a droit à la compassion de son ami, Même quand il abandonnerait la crainte du Tout-Puissant.
15 Mes frères sont perfides comme un torrent, Comme le lit des torrents qui disparaissent.
16 Les glaçons en troublent le cours, La neige s'y précipite;
17 Viennent les chaleurs, et ils tarissent, Les feux du soleil, et leur lit demeure à sec.
18 Les caravanes se détournent de leur chemin, S'enfoncent dans le désert, et périssent.
19 Les caravanes de Théma fixent le regard, Les voyageurs de Séba sont pleins d'espoir;
20 Ils sont honteux d'avoir eu confiance, Ils restent confondus quand ils arrivent.
21 Ainsi, vous êtes comme si vous n'existiez pas; Vous voyez mon angoisse, et vous en avez horreur!
22 Vous ai-je dit: Donnez-moi quelque chose, Faites en ma faveur des présents avec vos biens,
23 Délivrez-moi de la main de l'ennemi, Rachetez-moi de la main des méchants?
24 Instruisez-moi, et je me tairai; Faites-moi comprendre en quoi j'ai péché.
25 Que les paroles vraies sont persuasives! Mais que prouvent vos remontrances?
26 Voulez-vous donc blâmer ce que j'ai dit, Et ne voir que du vent dans les discours d'un désespéré?
27 Vous accablez un orphelin, Vous persécutez votre ami.
28 Regardez-moi, je vous prie! Vous mentirais-je en face?
29 Revenez, ne soyez pas injustes; Revenez, et reconnaissez mon innocence.
30 Y a-t-il de l'iniquité sur ma langue, Et ma bouche ne discerne-t-elle pas le mal?