1 Prosseguiu Jó no seu discurso e disse:

2 Ah! Quem me dera ser como fui nos meses passados,

como nos dias em que Deus me guardava!

3 Quando fazia resplandecer a sua lâmpada sobre a minha cabeça,

quando eu, guiado por sua luz, caminhava pelas trevas;

4 como fui nos dias do meu vigor,

quando a amizade de Deus estava sobre a minha tenda;

5 quando o Todo-Poderoso ainda estava comigo,

e os meus filhos, em redor de mim;

6 quando eu lavava os pés em leite,

e da rocha me corriam ribeiros de azeite.

7 Quando eu saía para a porta da cidade,

e na praça me era dado sentar-me,

8 os moços me viam e se retiravam;

os idosos se levantavam e se punham em pé;

9 os príncipes reprimiam as suas palavras

e punham a mão sobre a boca;

10 a voz dos nobres emudecia,

e a sua língua se apegava ao paladar.

11 Ouvindo-me algum ouvido, esse me chamava feliz;

vendo-me algum olho, dava testemunho de mim;

12 porque eu livrava os pobres que clamavam

e também o órfão que não tinha quem o socorresse.

13 A bênção do que estava a perecer vinha sobre mim,

e eu fazia rejubilar-se o coração da viúva.

14 Eu me cobria de justiça, e esta me servia de veste;

como manto e turbante era a minha equidade.

15 Eu me fazia de olhos para o cego

e de pés para o coxo.

16 Dos necessitados era pai

e até as causas dos desconhecidos eu examinava.

17 Eu quebrava os queixos do iníquo

e dos seus dentes lhe fazia eu cair a vítima.

18 Eu dizia: no meu ninho expirarei,

multiplicarei os meus dias como a areia.

19 A minha raiz se estenderá até às águas,

e o orvalho ficará durante a noite sobre os meus ramos;

20 a minha honra se renovará em mim,

e o meu arco se reforçará na minha mão.

21 Os que me ouviam esperavam o meu conselho

e guardavam silêncio para ouvi-lo.

22 Havendo eu falado, não replicavam;

as minhas palavras caíam sobre eles como orvalho.

23 Esperavam-me como à chuva,

abriam a boca como à chuva de primavera.

24 Sorria-me para eles quando não tinham confiança;

e a luz do meu rosto não desprezavam.

25 Eu lhes escolhia o caminho, assentava-me como chefe

e habitava como rei entre as suas tropas,

como quem consola os que pranteiam.

1 Iov a luat din nou cuvîntul în pilde, şi a zis:2 ,,Oh! cum nu pot să fiu ca în lunile trecute, ca în zilele cînd mă păzea Dumnezeu,3 cînd candela Lui strălucea deasupra capului meu, şi Lumina lui mă călăuzea în întunerec!4 Cum nu sînt ca în zilele puterii mele, cînd Dumnezeu veghea ca un prieten peste cortul meu,5 cînd Cel Atotputernic încă era cu mine, şi cînd copiii mei stăteau în jurul meu;6 cînd mi se scăldau paşii în smîntînă, şi stînca vărsa lîngă mine pîraie de untdelemn!7 Dacă ieşeam să mă duc la poarta cetăţii, şi dacă îmi pregăteam un scaun în piaţă,8 tinerii se trăgeau înapoi la apropierea mea, bătrînii se sculau şi stăteau în picioare.9 Mai marii îşi opriau cuvîntările, şi îşi puneau mîna la gură.10 Glasul căpeteniilor tăcea, şi li se lipea limba de cerul gurii.11 Urechea care mă auzea, mă numea fericit, ochiul care mă vedea mă lăuda.12 Căci scăpam pe săracul care cerea ajutor, şi pe orfanul lipsit de sprijin.13 Binecuvîntarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie inima văduvei.14 Mă îmbrăcam cu dreptatea şi -i slujeam de îmbrăcăminte, neprihănirea îmi era manta şi turban.15 Orbului îi eram ochi, şi şchiopului picior.16 Celor nenorociţi le eram tată, şi cercetam pricina celui necunoscut.17 Rupeam falca celui nedrept, şi -i smulgeam prada din dinţi.18 Atunci ziceam: ,În cuibul meu voi muri, zilele mele vor fi multe ca nisipul.19 Apa va pătrunde în rădăcinile mele, roua va sta toată noaptea peste ramurile mele.20 Slava mea va înverzi neîncetat, şi arcul îmi va întineri în mînă.`21 Oamenii mă ascultau şi aşteptau, tăceau înaintea sfaturilor mele.22 După cuvîntările mele, niciunul nu răspundea, şi cuvîntul meu era pentru toţi o rouă binefăcătoare.23 Mă aşteptau ca pe ploaie, căscau gura ca după ploaia de primăvară.24 Cînd li se muia inima, le zîmbeam. şi nu puteau izgoni seninătatea de pe fruntea mea.25 Îmi plăcea să mă duc la ei, şi mă aşezam în fruntea lor; eram ca un împărat în mijlocul unei oştiri, ca un mîngîietor lîngă nişte întristaţi.