1 Iov a luat din nou cuvîntul în pilde, şi a zis:

2 ,,Oh! cum nu pot să fiu ca în lunile trecute, ca în zilele cînd mă păzea Dumnezeu,

3 cînd candela Lui strălucea deasupra capului meu, şi Lumina lui mă călăuzea în întunerec!

4 Cum nu sînt ca în zilele puterii mele, cînd Dumnezeu veghea ca un prieten peste cortul meu,

5 cînd Cel Atotputernic încă era cu mine, şi cînd copiii mei stăteau în jurul meu;

6 cînd mi se scăldau paşii în smîntînă, şi stînca vărsa lîngă mine pîraie de untdelemn!

7 Dacă ieşeam să mă duc la poarta cetăţii, şi dacă îmi pregăteam un scaun în piaţă,

8 tinerii se trăgeau înapoi la apropierea mea, bătrînii se sculau şi stăteau în picioare.

9 Mai marii îşi opriau cuvîntările, şi îşi puneau mîna la gură.

10 Glasul căpeteniilor tăcea, şi li se lipea limba de cerul gurii.

11 Urechea care mă auzea, mă numea fericit, ochiul care mă vedea mă lăuda.

12 Căci scăpam pe săracul care cerea ajutor, şi pe orfanul lipsit de sprijin.

13 Binecuvîntarea nenorocitului venea peste mine, umpleam de bucurie inima văduvei.

14 Mă îmbrăcam cu dreptatea şi -i slujeam de îmbrăcăminte, neprihănirea îmi era manta şi turban.

15 Orbului îi eram ochi, şi şchiopului picior.

16 Celor nenorociţi le eram tată, şi cercetam pricina celui necunoscut.

17 Rupeam falca celui nedrept, şi -i smulgeam prada din dinţi.

18 Atunci ziceam: ,În cuibul meu voi muri, zilele mele vor fi multe ca nisipul.

19 Apa va pătrunde în rădăcinile mele, roua va sta toată noaptea peste ramurile mele.

20 Slava mea va înverzi neîncetat, şi arcul îmi va întineri în mînă.`

21 Oamenii mă ascultau şi aşteptau, tăceau înaintea sfaturilor mele.

22 După cuvîntările mele, niciunul nu răspundea, şi cuvîntul meu era pentru toţi o rouă binefăcătoare.

23 Mă aşteptau ca pe ploaie, căscau gura ca după ploaia de primăvară.

24 Cînd li se muia inima, le zîmbeam. şi nu puteau izgoni seninătatea de pe fruntea mea.

25 Îmi plăcea să mă duc la ei, şi mă aşezam în fruntea lor; eram ca un împărat în mijlocul unei oştiri, ca un mîngîietor lîngă nişte întristaţi.

1 Jobas tęsė savo palyginimą:

2 "O kad aš būčiau kaip anksčiau, kaip tomis dienomis, kai Dievas mane saugojo.

3 Kai Jo žiburys švietė virš mano galvos ir prie Jo šviesos vaikščiojau tamsumoje,

4 kai mano jaunystės dienomis Dievo paslaptis buvo virš mano palapinės.

5 Kai Visagalis dar buvo su manimi ir mano vaikai buvo šalia manęs,

6 kai ploviau kojas piene ir uolos liejo man aliejaus upes.

7 Kai išeidavau prie miesto vartų, kai aikštėje paruošdavau sau vietą,

8 jaunuoliai, mane pamatę, slėpdavosi, o seniai atsikėlę stovėdavo,

9 kunigaikščiai liaudavosi kalbėję ir užsidengdavo ranka savo burnas.

10 Net kilmingieji nutildavo, ir jų liežuvis prilipdavo prie gomurio.

11 Kas mane matė ir girdėjo, kalbėjo gera apie mane ir man pritarė,

12 nes aš išgelbėjau vargšą, prašantį pagalbos, ir našlaitį, kuris neturėjo kas jam padėtų.

13 To, kuris būtų pražuvęs, palaiminimas pasiekė mane, ir aš suteikdavau džiaugsmo našlės širdžiai.

14 Teisumas man buvo rūbas, o teisingumas­apsiaustas ir vainikas galvai.

15 Aš buvau akys aklam ir kojos raišam.

16 Aš buvau tėvas beturčiams ir ištirdavau bylą, kurios nežinodavau.

17 Aš sulaužydavau nedorėlio žandikaulius ir iš jo dantų išplėšdavau grobį.

18 Tuomet sakiau: ‘Mirsiu savo lizde, o mano dienų bus kaip smėlio.

19 Mano šaknys įleistos prie vandens, ir rasa vilgo mano šakas.

20 Mano garbė nesensta ir lankas mano rankoje tvirtėja’.

21 Žmonės klausė manęs ir laukdavo tylėdami mano patarimo.

22 Po mano žodžių jie nebekalbėdavo, mano kalba krisdavo ant jų.

23 Jie laukdavo manęs kaip lietaus, plačiai išsižiodavo kaip per vėlyvąjį lietų.

24 Jei šypsodavausi jiems, jie netikėdavo, mano veido šviesos jie netemdydavo.

25 Aš parinkdavau jiems kelius ir sėdėjau garbingiausioje vietoje kaip karalius tarp kariuomenės, kaip verkiančiųjų guodėjas".