1 Iov a luat din nou cuvîntul, a vorbit în pilde, şi a zis:

2 ,,Viu este Dumnezeu, care nu-mi dă dreptate! Viu este Cel Atotputernic, care îmi amărăşte viaţa,

3 că atîta vreme cît voi avea suflet, şi suflarea lui Dumnezeu va fi în nările mele,

4 buzele mele nu vor rosti nimic nedrept, limba mea nu va spune nimic neadevărat.

5 Departe de mine gîndul să vă dau dreptate! Pînă la cea din urmă suflare îmi voi apăra nevinovăţia.

6 Ţin să-mi scot dreptatea, şi nu voi slăbi; inima nu mă mustră pentru niciuna din zilele mele.

7 Vrăjmaşul meu să fie ca cel rău, şi protivnicul meu ca cel nelegiuit!

8 Ce nădejde -i mai rămîne celui nelegiuit; cînd îi taie Dumnezeu firul vieţii, cînd îi ia sufletul?

9 Îi ascultă Dumnezeu strigătele, cînd vine strîmtoarea peste el?

10 Este Cel Atotputernic desfătarea lui? Înalţă el în tot timpul rugăciuni lui Dumnezeu?

11 Vă voi învăţa căile lui Dumnezeu, nu vă voi ascunde planurile Celui Atotputernic.

12 Dar voi le cunoaşteţi, şi sînteţi de acelaş gînd; pentruce dar vorbiţi aşa de prosteşte?

13 Iată soarta pe care o păstrează Dumnezeu celui rău, moştenirea pe care o hotărăşte Cel Atotputernic celui nelegiuit.

14 Dacă are mulţi fii, îi are pentru sabie, şi odraslele lui duc lipsă de pîne.

15 Ceice scapă din ai lui, sînt îngropaţi de ciumă, şi văduvele lor nu -i plîng.

16 Dacă strînge argint ca ţărîna, dacă îngrămădeşte haine ca noroiul, -

17 el le strînge, dar cel fără vină se îmbracă în ele, şi de argintul lui omul fără prihană are parte.

18 Casa lui este ca aceea pe care o zideşte molia, ca o colibă pe care şi -o face un străjer.

19 Se culcă bogat, şi moare despoiat; deschide ochii, şi totul a pierit.

20 Îl apucă groaza ca nişte ape; şi noaptea, îl ia vîrtejul.

21 Vîntul de răsărit îl ia, şi se duce; îl smulge cu putere din locuinţa lui.

22 Dumnezeu aruncă fără milă săgeţi împotriva lui, şi cel rău ar vrea să fugă să scape de ele.

23 Oamenii bat din palme la căderea lui, şi -l flueră la plecarea din locul lui.

1 Jó continuou seu discurso nestes termos:

2 Pela vida de Deus que me recusa justiça, pela vida do Todo-poderoso que enche minha alma de amargura,

3 enquanto em mim houver alento, e o sopro de Deus passar por minhas narinas,

4 meus lábios nada pronunciarão de perverso e minha língua não proferirá mentira.

5 Longe de mim vos dar razão! Até o último suspiro defenderei minha inocência,

6 mantenho minha justiça, não a abandonarei; minha consciência não acusa nenhum de meus dias.

7 Que meu inimigo seja tratado como culpado, e meu adversário como um mentiroso!

8 Que pode esperar o ímpio de sua oração, quando eleva para Deus a sua alma?

9 Deus escutará seu clamor quando a angústia cair sobre ele?

10 Encontra ele suas delícias no Todo-poderoso, invoca ele Deus em todo o tempo?

11 Eu vos ensinarei o proceder de Deus, não vos ocultarei os desígnios do Todo-poderoso.

12 Mas todos vós já o sabeis; e por que proferis palavras vãs?

13 Eis a sorte que Deus reserva aos maus, e a parte reservada ao violento pelo Todo-poderoso.

14 Se seus filhos se multiplicam, é para a espada, e seus descendentes não terão o que comer.

15 Seus sobreviventes serão sepultados na morte, e suas viúvas não os chorarão.

16 Se amontoa prata como poeira, se ajunta vestimentas como argila,

17 ele amontoa, mas é o justo quem os veste, é um homem honesto quem herda a prata.

18 Constrói sua casa como a casa da aranha, como a choupana que o vigia constrói.

19 Deita-se rico: é pela última vez. Quando abre os olhos, já deixou de sê-lo.

20 O terror o invade como um dilúvio, um redemoinho o arrebata durante a noite.

21 O vento de leste o levanta e o faz desaparecer: varre-o violentamente de seu lugar.

22 Precipitam-se sobre ele sem poupá-lo, é arrastado numa fuga desvairada.

23 Sua ruína é aplaudida; de sua própria casa assobiarão sobre ele.