1 Ştii tu cînd îşi fac caprele sălbatice puii? Vezi tu pe cerboaice cînd fată?

2 Numeri tu lunile în cari sînt însărcinate, şi cunoşti tu vremea cînd nasc?

3 Ele se pleacă, fată puii, şi scapă iute de durerile lor.

4 Puii lor prind vlagă şi cresc supt cerul slobod, pleacă, şi nu se mai întorc la ele.

5 Cine a lăsat slobod măgarul sălbatic, izbăvindu -l de orice legătură?

6 I-am dat ca locuinţă pustiul, şi pămîntul sărac ca locaş.

7 El rîde de zarva cetăţilor,

8 Străbate munţii ca să-şi găsească hrana, şi umblă după tot ce este verde.

9 Vrea bivolul sălbatic să fie în slujba ta? Şi stă el noaptea la ieslea ta?

10 Îl poţi lega tu cu o funie, ca să tragă o brazdă? Merge el după tine, ca să grăpeze bulgării din văi?

11 Te încrezi tu în el, pentrucă puterea lui este mare? Şi -i laşi tu grija lucrărilor tale?

12 Te laşi tu pe el, pentru căratul rodurilor tale, ca să le strîngă în aria ta?

13 Aripa struţului bate cu veselie, de-ai zice că este aripa şi penişul berzei.

14 Dar struţoaica îşi încredinţează pămîntului ouăle, şi le lasă să se încălzească în nisip.

15 Ea uită că piciorul le poate strivi, că o fiară de cîmp le poate călca în picioare.

16 Este aspră cu puii săi de parcă nici n'ar fi ai ei. Că s'a trudit de geaba, nu -i pasă nici de cum!

17 Căci Dumnezeu nu i -a dat înţelepciune, şi nu i -a făcut parte de pricepere.

18 Cînd se scoală şi porneşte, rîde de cal şi de călăreţul lui.

19 Tu dai putere calului, şi -i îmbraci gîtul cu o coamă ce fîlfăie?

20 Tu -l faci să sară ca lăcusta? Nchezatul lui puternic răspîndeşte groaza.

21 Scurmă pămîntul, şi, mîndru de puterea lui, se aruncă asupra celor înarmaţi;

22 îşi bate joc de frică, nu se teme, şi nu se dă înapoi dinaintea săbiei.

23 Zîngăneşte tolba cu săgeţi pe el, suliţa şi lancea strălucesc,

24 fierbe de aprindere, mănîncă pămîntul, n'are astîmpăr cînd răsună trîmbiţa.

25 La sunetul trîmbiţei parcă zice: ,Înainte!` De departe miroase bătălia, glasul ca de tunet ai căpeteniilor şi strigătele de luptă.

26 Oare prin priceperea ta îşi ia uliul sborul, şi îşi întinde aripile spre miazăzi?

27 Oare din porunca ta se înalţă vulturul, şi îşi aşează cuibul pe înălţimi?

28 El locuieşte în stînci, acolo îşi are locuinţa, pe vîrful zimţat al stîncilor şi pe vîrful munţilor.

29 De acolo descopere el prada, şi îşi cufundă privirile în depărtare după ea.

30 Puii lui îi beau sîngele; şi acolo unde sînt hoituri, acolo -i şi vulturul.

1 Conheces o tempo em que as cabras monteses dão à luz nos rochedos? Observaste o parto das corças?

2 Contaste os meses de sua gravidez, e sabes o tempo de seu parto?

3 Elas se abaixam e dão cria, e se livram de suas dores.

4 Seus filhos tornam-se fortes e crescem nos campos, apartam-se delas e não voltam mais.

5 Quem pôs o asno em liberdade, quem rompeu os laços do burro selvagem?

6 Dei-lhe o deserto por morada, a planície salgada como lugar de habitação;

7 ele ri-se do tumulto da cidade, não escuta os gritos do cocheiro,

8 explora as montanhas, sua pastagem, e nela anda buscando tudo o que está verde.

9 Quererá servir-te o boi selvagem, ou quererá passar a noite em teu estábulo?

10 Porás uma corda em seu pescoço, ou fenderá ele atrás de ti os teus sulcos?

11 Fiarás nele porque sua força é grande, e lhe deixarás o cuidado de teu trabalho?

12 Contarás com ele para que te traga para a casa o que semeaste, e que te encha a tua eira?

13 A asa da avestruz bate alegremente, não tem asas nem penas bondosas...

14 Ela abandona os seus ovos na terra, e os deixa aquecer no solo,

15 não pensando que um pé poderá pisá-los e que animais selvagens poderão quebrá-los.

16 É cruel com seus filhinhos, como se não fossem seus; não se incomoda de ter sofrido em vão,

17 pois Deus lhe negou a sabedoria e não lhe abriu a inteligência.

18 Mas quando alça o vôo, ri-se do cavalo e de seu cavaleiro.

19 És tu que dás o vigor ao cavalo, e foste tu que enfeitaste seu pescoço com uma crina ondulante?

20 Que o fazes saltar como um gafanhoto, relinchando terrivelmente?

21 Orgulhoso de sua força, escava a terra com a pata, atira-se à frente das armas.

22 Ri-se do medo, nada o assusta, não recua diante da espada.

23 Sobre ele ressoa a aljava, o ferro brilhante da lança e o dardo;

24 tremendo de impaciência, devora o espaço, o som da trombeta não o deixa no lugar.

25 Ao sinal do clarim, diz: Vamos! De longe fareja a batalha, a voz troante dos chefes e o alarido dos guerreiros.

26 É graças à tua sabedoria que o falcão alça o vôo, e desdobra as suas asas em direção ao meio-dia?

27 É por tua ordem que a águia levanta o vôo, e faz seu ninho nas alturas?

28 Ela habita o rochedo, e nele passa a noite, sobre a ponta rochosa e o cimo escarpado.

29 De lá espia sua presa, seus olhos penetram as distâncias.

30 Seus filhinhos se alimentam de sangue; onde quer que haja cadáveres, ali está ela.