1 Omul născut din femeie, are viaţa scurtă, dar plină de necazuri.
2 Se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră.
3 Şi asupra lui ai Tu ochiul deschis! Şi pe mine mă tragi la judecată cu Tine!
4 Cum ar putea să iasă dintr'o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.
5 Dacă zilele lui sînt hotărîte, dacă i-ai numărat lunile, dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu -l va putea trece,
6 întoarce-Ţi măcar privirile dela el, şi dă -i răgaz, să aibă măcar bucuria pe care o are simbriaşul la sfîrşitul zilei.
7 Un copac, şi tot are nădejde: căci cînd este tăiat, odrăsleşte din nou, şi iar dă lăstari.
8 Cînd i -a îmbătrînit rădăcina în pămînt, cînd îi piere trunchiul în ţărînă,
9 înverzeşte iarăş de mirosul apei, şi dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.
10 Dar omul cînd moare, rămîne întins; omul, cînd îşi dă sufletul, unde mai este?
11 Cum pier apele din lacuri, şi cum seacă şi se usucă rîurile,
12 aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală; cît vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă, şi nu se mai scoală din somnul lui.
13 Ah! de m'ai ascunde în locuinţa morţilor, de m'ai acoperi pînă-Ţi va trece mînia, şi de mi-ai rîndui o vreme cînd Îţi vei aduce iarăş aminte de mine!
14 Dacă omul odată mort ar putea să mai învieze, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, pînă mi se va schimba starea în care mă găsesc.
15 Atunci m'ai chema, şi Ţi-aş răspunde, şi Ţi-ar fi dor de făptura mînilor Tale.
16 Dar astăzi îmi numeri paşii, ai ochiul asupra păcatelor mele;
17 călcările mele de lege sînt pecetluite într'un mănunchi, şi născoceşti fărădelegi în sarcina mea.
18 Cum se prăbuşeşte muntele şi piere, cum piere stînca din locul ei,
19 cum este mîncată piatra de ape, şi cum este luat pămîntul de rîu: aşa nimiceşti Tu nădejdea omului.
20 Îl urmăreşti într'una, şi se duce; Îi schimonoseşti faţa, şi apoi îi dai drumul.
21 De ajung fiii lui la cinste, el nu ştie nimic; de sînt înjosiţi, habar n'are.
22 Numai pentru el simte durere în trupul lui, numai pentru el simte întristare în sufletul lui.``
1 Man, born of woman! Of few days, and full of trouble!
2 As a flower he hath gone forth, and is cut off, And he fleeth as a shadow and standeth not.
3 Also -- on this Thou hast opened Thine eyes, And dost bring me into judgment with Thee.
4 Who giveth a clean thing out of an unclean? not one.
5 If determined are his days, The number of his months [are] with Thee, His limit Thou hast made, And he passeth not over;
6 Look away from off him that he may cease, Till he enjoy as an hireling his day.
7 For there is of a tree hope, if it be cut down, That again it doth change, That its tender branch doth not cease.
8 If its root becometh old in the earth, And its stem doth die in the dust,
9 From the fragrance of water it doth flourish, And hath made a crop as a plant.
10 And a man dieth, and becometh weak, And man expireth, and where [is] he?
11 Waters have gone away from a sea, And a river becometh waste and dry.
12 And man hath lain down, and riseth not, Till the wearing out of the heavens they awake not, Nor are roused from their sleep.
13 O that in Sheol Thou wouldst conceal me, Hide me till the turning of Thine anger, Set for me a limit, and remember me.
14 If a man dieth -- doth he revive? All days of my warfare I wait, till my change come.
15 Thou dost call, and I -- I answer Thee; To the work of Thy hands Thou hast desire.
16 But now, my steps Thou numberest, Thou dost not watch over my sin.
17 Sealed up in a bag [is] my transgression, And Thou sewest up mine iniquity.
18 And yet, a falling mountain wasteth away, And a rock is removed from its place.
19 Stones have waters worn away, Their outpourings wash away the dust of earth, And the hope of man Thou hast destroyed.
20 Thou prevailest [over] him for ever, and he goeth, He is changing his countenance, And Thou sendest him away.
21 Honoured are his sons, and he knoweth not; And they are little, and he attendeth not to them.
22 Only -- his flesh for him is pained, And his soul for him doth mourn.`