1 Ora servo da zimbello ai più giovani di me, i cui padri non avrei degnato di mettere fra i cani del mio gregge! 2 A che mi sarebbe servita la forza delle loro mani? Gente incapace a raggiungere l’età matura, 3 pallida dalla miseria e dalla fame, ridotta a brucare nel deserto, la terra da tempo nuda e desolata, 4 strappando erba amara vicino ai cespugli, e avendo per pane radici di ginestra. 5 Sono scacciati di mezzo agli uomini, la gente grida dietro a loro come dietro al ladro, 6 abitano in burroni orrendi, nelle caverne della terra e fra le rocce; 7 urlano fra i cespugli, si sdraiano alla rinfusa sotto i rovi; 8 gente da nulla, razza senza nome, cacciata via dal paese a bastonate. 9 Ora io sono il tema delle loro canzoni, il soggetto dei loro discorsi. 10 Mi detestano, mi schivano, non si trattengono dallo sputarmi in faccia. 11 Non hanno più ritegno, mi umiliano, rompono ogni freno in mia presenza. 12 Questa gentaglia insorge alla mia destra, mi incalzano, e si appianano le vie contro di me per distruggermi. 13 Hanno sovvertito il mio cammino, lavorano alla mia rovina, loro che nessuno vorrebbe soccorrere! 14 Avanzano come attraverso un’ampia breccia, si precipitano davanti in mezzo alle rovine. 15 Terrori mi si rovesciano addosso; il mio onore è portato via come dal vento, la mia felicità è passata come una nube. 16 Ora l’anima mia si strugge in me, mi hanno colto i giorni dell’afflizione. 17 La notte mi trafigge, mi stacca le ossa, e i dolori che mi rodono non hanno posa. 18 Per la grande violenza del mio male la mia veste si deforma, mi si stringe addosso come la tunica. 19 Iddio mi ha gettato nel fango, e rassomiglio alla polvere e alla cenere. 20 Io grido a te, e tu non mi rispondi; ti sto davanti, e tu non mi consideri! 21 Ti sei trasformato in nemico crudele verso di me; mi perseguiti con la potenza della tua mano. 22 Mi alzi per aria, mi fai portare via dal vento, e mi annienti nella tempesta. 23 Infatti, lo so, tu mi conduci alla morte, alla casa di convegno di tutti i viventi. 24 Ma chi sta per morire non stende la mano? e nella sua angoscia non grida aiuto? 25 Non piangevo io forse per chi era nell’avversità? la mia anima non era forse afflitta per il povero? 26 Speravo il bene, ma è venuto il male; aspettavo la luce, ma è venuta l’oscurità! 27 Le mie viscere ribollono e non hanno riposo, sono venuti per me giorni di afflizione. 28 Me ne vado tutto annerito, ma non dal sole; mi alzo in mezzo all’assemblea e grido aiuto; 29 sono diventato fratello degli sciacalli, compagno degli struzzi. 30 La mia pelle è nera e cade a pezzi; le mie ossa sono calcinate dall’arsura. 31 La mia cetra non dà più che accenti di lutto, e la mia zampogna voce di pianto.

1 Și acum!… Am ajuns de râsul celor mai tineri decât mine,

pe ai căror părinți nu-i socoteam vrednici să-i pun printre câinii turmei mele.

2 Dar la ce mi-ar fi folosit puterea mâinilor lor,

când ei nu erau în stare să ajungă la bătrânețe?

3 Sfrijiți de sărăcie și foame,

fug în locuri uscate, de multă vreme părăsite și pustii.

4 Smulg ierburile sălbatice de lângă copăcei

și n-au ca pâine decât rădăcina de bucsău.

5 Sunt izgoniți din mijlocul oamenilor,

strigă lumea după ei ca după niște hoți.

6 Locuiesc în văi îngrozitoare,

în peșterile pământului și în stânci.

7 Urlă printre tufișuri

și se adună sub mărăcini.

8 Ființe mârșave și disprețuite,

sunt izgoniți din țară.

9 Și acum*Cap. 17:6.Ps. 35:15;69:12.Plâng. 3:14,63., astfel de oameni mă pun în cântecele lor,

am ajuns de batjocura lor.

10 Mă urăsc, mă ocolesc,

mă scuipă*Num. 12:14.Deut. 25:9.Is. 50:6.Mat. 26:67;27:30. în față.

11 Nu se mai sfiesc și mă înjosesc,

nu mai au niciun frâu înaintea mea.

12 Ticăloșii aceștia se scoală la dreapta mea

și îmi împing picioarele

și își croiesc*Cap. 19:12. cărări împotriva mea, ca să mă piardă.

13 Îmi nimicesc cărarea

și lucrează ca să mă prăpădească,

ei, cărora nimeni nu le-ar veni în ajutor.

14 Ca printr-o largă spărtură străbat spre mine,

se năpustesc sub pocnetul dărâmăturilor.

15 Mă apucă groaza.

Slava îmi este spulberată ca de vânt,

ca un nor a trecut fericirea mea.

16 Și acum, mi se topește*Ps. 42:4. sufletul în mine

și m-au apucat zilele suferinței.

17 Noaptea mă pătrunde și-mi smulge oasele,

durerea care mă roade nu încetează.

18 De tăria suferinței, haina își pierde fața,

mi se lipește de trup ca o cămașă.

19 Dumnezeu m-a aruncat în noroi

și am ajuns ca țărâna și cenușa.

20 Strig către Tine și nu-mi răspunzi;

stau în picioare și nu mă vezi.

21 Ești fără milă împotriva mea,

lupți împotriva mea cu tăria mâinii Tale.

22 Mă ridici, îmi dai drumul pe vânt

și mă nimicești cu suflarea furtunii.

23 Căci știu că mă duci la moarte,

în locul unde*Ps. 42:4.Evr. 9:27. se întâlnesc toți cei vii.

24 Dar cel ce se prăbușește nu-și întinde mâinile?

Cel în nenorocire nu cere ajutor?

25 Nu plângeam*Ps. 35:13,14.Rom. 12:15. eu pe cel amărât?

N-avea inima mea milă de cel lipsit?

26 Mă așteptam la fericire,

și, când colo, nenorocirea*Ier. 8:15. a venit peste mine;

trăgeam nădejde de lumină, și, când colo, a venit întunericul.

27 Îmi fierb măruntaiele fără încetare,

m-au apucat zilele de durere.

28 Umblu înnegrit*Ps. 38:6;42:9;43:2., dar nu de soare.

Mă scol în plină adunare și strig după ajutor.

29 Am ajuns frate*Ps. 102:6.Mica 1:8. cu șacalii,

tovarăș cu struții.

30 Pielea*Ps. 119:83.Plâng. 4:8;5:10. mi se înnegrește și cade,

iar oasele*Ps. 102:3. îmi ard și se usucă.

31 Harpa mea s-a prefăcut în instrument de jale

și cavalul meu scoate sunete plângătoare.