1 L’uomo, nato di donna, vive pochi giorni ed è sazio di affanni. 2 Spunta come un fiore, poi è reciso; fugge come un’ombra, e non dura. 3 E sopra un essere così, tu tieni gli occhi aperti e mi fai comparire con te in giudizio! 4 Chi può trarre una cosa pura da una impura? Nessuno. 5 Poiché i suoi giorni sono fissati, il numero dei suoi mesi dipende da te, e tu gli hai posto un termine che egli non può oltrepassare, 6 distogli da lui lo sguardo, in modo che egli abbia un po’ di riposo, e possa godere come un operaio la fine della sua giornata. 7 Per l’albero almeno c’è speranza; se è tagliato, rigermoglia e continua a mettere germogli. 8 Quando la sua radice è invecchiata sotto terra e il suo tronco muore nel suolo, 9 a sentire l’acqua, rinverdisce e mette rami come una pianta nuova. 10 Ma l’uomo muore e perde ogni forza; il mortale spira, e dov’è? 11 Le acque del lago se ne vanno, il fiume viene meno e si prosciuga; 12 così l’uomo giace, e non risorge più; finché non vi siano più cieli, egli non si risveglierà né sarà più destato dal suo sonno. 13 Oh, volessi tu nascondermi nel soggiorno dei morti, occultarmi finché la tua ira sia passata, fissarmi un termine, e poi ricordarti di me! 14 Se l’uomo, dopo essere morto, potesse ritornare in vita, aspetterei tutti i giorni della mia milizia, finché arrivi per me l’ora del cambio; 15 tu mi chiameresti e io risponderei, tu desidereresti rivedere l’opera delle tue mani. 16 Ma ora tu conti i miei passi, tu osservi i miei peccati; 17 le mie trasgressioni sono sigillate in un sacco, e alle mie iniquità, ne aggiungi altre. 18 La montagna frana e scompare, la rupe è divelta dal suo luogo, 19 le acque consumano la pietra, le loro inondazioni trascinano via la terra: così tu distruggi la speranza dell’uomo. 20 Tu lo sopraffai una volta per sempre, ed egli se ne va; gli cambi la sembianza, e lo mandi via. 21 Se i suoi figli salgono in onore, egli lo ignora; se cadono in disprezzo, egli non lo vede; 22 questo solo sente: che il suo corpo soffre, che la sua anima è in lutto".

1 Omul născut din femeie are viața scurtă, dar plină*Cap. 5:7.Ecl. 2:23. de necazuri.

2 Se naște*Cap. 8:9.Ps. 90:5,6,9;102:11;103:15;144:4.Is. 40:6.Iac. 1:10,11;4:14.1 Pet. 1:24. și e tăiat ca o floare;

fuge și piere ca o umbră.

3 Și asupra lui*Ps. 144:3. ai Tu ochiul deschis!

Și pe mine mă tragi*Ps. 143:2. la judecată cu Tine!

4 Cum ar putea*Gen. 5:3.Ps. 51:5.Ioan 3:6.Rom. 5:12.Efes. 2:3. să iasă dintr-o ființă necurată un om curat?

Nu poate să iasă niciunul.

5 Dacă*Cap. 7:1. zilele lui sunt hotărâte,

dacă i-ai numărat lunile,

dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu-l va putea trece,

6 întoarce-Ți*Cap. 7:16,19;10:20.Ps. 39:13. măcar privirile de la el și dă-i răgaz,

să aibă măcar bucuria pe care o are simbriașul*Cap. 7:1. la sfârșitul zilei.

7 Un copac și tot are nădejde,

căci, când este tăiat*Vers. 14., odrăslește din nou

și iar dă lăstari.

8 Când i-a îmbătrânit rădăcina în pământ,

când îi piere trunchiul în țărână,

9 înverzește iarăși de mirosul apei

și dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou.

10 Dar omul, când moare, rămâne întins.

Omul, când își dă sufletul, unde mai este?

11 Cum pier apele din lacuri

și cum seacă și se usucă râurile,

12 așa se culcă și omul și nu se mai scoală;

cât*Ps. 102:26.Is. 51:6;65:17;66:22.Fapte 3:21.Rom. 8:20.2 Pet. 3:7,10,11.Apoc. 20:11;21:1. vor fi cerurile, nu se mai deșteaptă

și nu se mai scoală din somnul lui.

13 Ah, de m-ai ascunde în Locuința morților,

de m-ai acoperi până-Ți va trece mânia

și de mi-ai rândui o vreme când Îți

vei aduce iarăși aminte de mine!

14 Dacă omul, odată mort, ar putea să mai învieze,

aș*Cap. 13:15. mai trage nădejde în tot timpul suferințelor mele,

până*Vers. 7. mi se va schimba starea în care mă găsesc.

15 Atunci m-ai*Cap. 13:22. chema și Ți-aș răspunde

și Ți-ar fi dor de făptura mâinilor Tale.

16 Dar astăzi îmi numeri*Cap. 10:6,14;13:27;31:4;34:21.Ps. 56:8;139:1-3.Prov. 5:21.Ier. 32:19. pașii,

ai ochiul asupra păcatelor mele;

17 călcările mele de lege*Deut. 32:34.Osea 13:12. sunt pecetluite într-un mănunchi

și născocești fărădelegi în sarcina mea.

18 Cum se prăbușește muntele și piere,

cum piere stânca din locul ei,

19 cum este mâncată piatra de ape

și cum este luat pământul de râu,

așa nimicești Tu nădejdea omului.

20 Îl urmărești întruna și se duce;

Îi schimonosești fața și apoi îi dai drumul.

21 De ajung fiii lui la cinste, el*Ecl. 9:5.Is. 63:16. nu știe nimic;

de sunt înjosiți, habar n-are.

22 Numai pentru el simte durere în trupul lui,

numai pentru el simte întristare în sufletul lui."